Sesiune sau stresiune?
Publicat: 11.08.2019
Vizualizări: 463
Toată lumea e a mea şi nimeni nu mă poate opri din cucerirea ei. Acesta a fost primul gând când am început facultatea şi atitudinea cu care am întâmpinat viaţa de student. Acces la maturizare pe de o parte, dar și acces la libertate, pe de altă parte.
O colecţie impresionantă de experienţe noi, de prieteni noi, puși, la fel ca mine, pe explorarea vieţii dintr-o nouă perspectivă, dar și de ocazii în care nu trebuie decât să-ţi lași destinul să aibă grijă de tine. Așa vedeam noua etapă din viaţa mea și credeam că nimic nu-i poate răpi din acest farmec. Însă prima sesiune avea să mă contrazică în totalitate.
Senzatia că nu există limite, hrănită de gașca nebună de idei, viziuni și opţiuni care roiau în jurul și în mintea mea, avea să fie pusă la înghesuială de prima întâlnire cu examenele. Curios însă, acest blocaj neașteptat, în cazul meu, nu a fost provocat de faptul că, odată scăpat de acasă, din controlul părinţilor, am uitat ce înseamnă responsabilitatea de a învăţa, de a mă pregăti, de a lupta să fiu mai bun. Moștenirea nopţilor nedormite – cearcănele colecţionate învăţând – mi-e martoră. Sursa piedicii avea să fie tocmai faptul că, fiind responsabil de propriul meu destin, mă forţam să dau totul pentru a mă ridica la nivelul așteptărilor mele. Și, între noi fie vorba, nici gândul de a hrăni mândria părinţilor cu rezultatele odraslei lor nu era departe de mine.
Însă stresul că nu voi fi atât de bun pe cât îmi doresc, și credeţi-mă că nu am exagerat cu înălţarea standardelor la nivelul olimpicilor, a reușit să facă loc în mine fricii. Frica a adus la rândul ei emoţiile, nesiguranţa, care au deschis drumul celui mai mare dușman al studentului: neîncrederea în propriile forţe. Așa se făcea că, oricât aș fi învăţat, studiat, memorat, oricât m-aș fi pregătit, în ziua examenului aveam senzaţia că uit totul. Și chit că știam că informaţia e acolo, în mintea mea, nu o puteam accesa. Așa se face că prima sesiune era cât pe aici să se transforme într-un fiasco total. Nu s-a ajuns acolo, din fericire, și asta mulţumită tot părinţilor. Oboseala pe care mama a reușit să o identifice după un simplu „Alo” spus fără vlagă la telefon a convins-o să-mi dea o mână de ajutor. A fost poate cel mai important sprijin pe care aveam să-l primesc vreodată. Nu, nu a dat examenele în locul meu, ci a presărat asupra mea acel strop de încredere care-mi lipsea. Cum a reușit? Simplu, cu un pacheţel pus la tren, plin de bunătăţile cu care am crescut, dar care, de data aceasta, conţinea și o noutate pentru mine: o cutie de MemoPlus. Spre norocul meu, eram prea obosit ca să mai dau ascultare ideii că n-am nevoie de niște tablete ca să pot învăţa și le-am încercat. Acum nu știu cât de mult m-au ajutat să învăţ mai bine, dar cu siguranţă mi-au oferit prospeţimea și încrederea de care aveam nevoie. Pe pachet scria că au o influenţă pozitivă asupra memoriei și concentrării. Și chiar au avut. A reușit să mă facă să-mi aduc aminte că nu sunt într-o competiţie cu nimeni și că profesorul în faţa căruia îmi susţin examenul nu e un călău. A fost stropul de încredere personală care m-a trezit din agonie. MemoPlus mi-a adus aminte că viaţa de dincolo de amfiteatru merită trăită din plin, fără stres, și că imediat după sesiune vine vacanţa."
Mihai, 21 de ani, Craiova